După 5 ore de stat în mașină între Chiang Mai și Chiang Rai, m-am simțit eliberată când ghidul m-a lăsat în fața primului obiectiv pentru care venisem:

Wat Rong Khun

Cunoscut de toată lumea sub numele de Templul Alb, este o creație neconvențională a unui artist local. În 1997 Chalermchai Kositpipat a decis să reconstruiască templul vechi, redând viața lui Budha într-un mod original.

Sunt 9 clădiri în prezent, dar nu te gândi că asta e tot și se oprește aici. Artistul continuă creația, deși în 2014 a trecut pintr-un cutremur care i-a pus la încercare speranța că va dăinui. Continuă să facă asta, din fonduri proprii, fără să accepte alte sponsorizări, pentru că își dorește să domine o singură credință în artă, a lui.

De cum cobori în parcare și pășești spre templu îți atrag atenția culoarea lui albă și detaliile ce te duc mai degrabă la gândul că ești parte dintr-o poveste. Când te apropii înțelegi de ce are o aură specială. Decorat cu fragmente de oglindă, se joacă cu soarele într-un mod spectaculos. Alb înseamnă în credința budistă dharma, puritate, așa cum  trebuie să fie stilul de viață budist. Ca în orice templu însă, ai să găsești auriu, ca o reprezentare a atracțiilor lumești. Interiorul vine să-ți reconfirme acest gând.

Pășesc temătoare pe Podul Reîncarnării, construit peste un lac cu pești colorați și îmi spun în gând că ar fi bine să țin traiectoria dreaptă. Nu-mi doresc să cad în mulțimea de cranii și mâini întinse înspre cer, o ilustrație a drumului spre fericire, pavat cu ispite, lăcomie și dorințe.

Intru în “capelă”, picturi murale, o reprezentare a reincarnarii “samsara”, ciclul budist al nașterii și morții. Hipnotizată de privirea călugărului în meditație, încep să am remușcări pentru zgomotul făcut de picioare, de respirație. 

Îmi fug ochii spre picturile de pe pereții capelei și începe să-mi pară familiar. Îmi zâmbesc Hello Kitty, Elvis, Harry Potter, Pokemon, Spider Man, Iron Man, Neo, Jack Sparrow. În ochii demonului recunosc turnurile World Trade Center.

În grădina templului întâlnești aceleași personaje de poveste. Devin confuză și îmi clarific, ca pentru mine, că nu mă pricep la artă.

Kitsch? Artă? Îl întreb pe ghid ce părere are.  Îmi răspunde: toate templurile sunt frumoase. E emoție? E artă.

Continuu drumul, căzută în gânduri, dar fără să-mi dau prea multe răspunsuri, pentru că am ajuns deja la al doilea motiv al drumului nostru lung:

Templul albastru, Wat Rong Suea Ten – Casa Tigrilor Dansatori

O creație la fel de nouă, dar nu atât de modernă. Ridicat în 2005, finalizat spre 2016, își are originea numelui în tigrii care odată cutreierau Rim Kok. A fost ridicat pe ruinele unui templu vechi, abandonat cu 100 de ani înainte. Așa cum spune și numele, atât interiorul cât și exteriorul poartă un albastru viu, frumos îmbinat cu auriul nelipsit din orice templu și își dorește să inspire înțelepciune, infint, vindecare. Doi dragoni (naga), flanchează intrarea în templu. Gardienii învățăturilor lui Budha. Putere și Claritate. Pășești în liniște în interior, unde te așteaptă o statuie aurie: Budha, cu mâinile într-un gest de atingere al pământului, însemnând iluminarea, detașarea de karma, eliberarea din ciclul samsara (naștere, suferință, moarte, reîncarnare). Pe pereți sunt redate fragmente din viața lui Budha iar deasupra ușii de la ieșire treci de gura unui demon imens care reprezintă iadul.

Îmi inspiră liniște, armonie, un viitor infinit.

Al treilea și ultimul stop din Chiang Rai:

Casa Neagră sau Muzeul Ban Daam

Este opera artistului local Thawan Duchanee care a murit în 2014. Casa a fost de altfel reședința și studioul de lucru timp de 36 de ani. Nu aș putea să spun că e opusul templului alb pentru că în opinia mea nu sunt legate creațiile între ele. Orice legătură ar fi între cei doi creatori, Black House nu e un templu. E un muzeu. Poate doar cuvântul artă le așează în aceeași categorie. Duchanee a fost mentorul și profesorul lui  Kositpipat dar nu au legat aceste lucrări, chiar dacă ne place să spunem că unul a creat raiul și altul iadul.
Treci de porțile mari, negre și vezi negru în fața ochilor. Asta pentru că totul este vopsit în negru, 40 de clădiri negre în contrast cu vegetația grădinii mari, în care este amplasat muzeul. 

Duchanee a încercat să arate partea întunecată a umanității, inspirația venindu-i din multele călătorii în jurul lumii. E un melanj de culturi, stiluri, puse în scenă într-un stil excentric. Artă modernă și tradițională, cu influențe budiste, schelete, piei de animale, demoni, structuri metalice, ascuțite, amenințătoare. Un sentiment de moarte peste tot, reamintindu-ți de impermanența vieții. Unii spun macabru. Aș spune doar că a avut altă viziune, dar nu neaparat macabră. E imposibil înainte de a intra să nu vezi penisul imens sculptat în fața clădirii principale. Parcă îți transmite “nu mă interesează dacă nu-ți place”. De cum intri pe ușa principală, îți cad ochii pe sculpturile elborate și demonii contorsionați, penisuri, animale. În mijlocul încăperii, statuia cu portretul lui legată printr-un fir deasupra unei asemănări cu Budha, simbolizând iluminarea. Firul duce către locul în care este “înmormântat” artistul.

Celelalte clădiri nu sunt deschise publicului, prin unele poți observa interiorul păstrând aceeași temă din creațiile expuse. Ca un făcut, să-ți demonstreze că-ți place, te trezești oprindu-te să savurezi o înghețată neagră. Ciudat, nu are gust morbid, e chiar vanilat. Ca toată experiența Ban Daam!

Detalii depre prima zi în Chiang Mai găsești aici.

Detalii despre a doua zi în Chiang Mai găsești aici.

Detalii despre a treia zi la Karen Long Neck Village găsești aici.

Detalii despre ultima zi în Chiang Mai găsești aici.

Un ghid complet despre Chiang Mai găsești aici.